Asa incepe o capodopera Metallica, ale carei versuri le gasiti aici. Intr-adevar, unde? Unde poti sa o duci cand privesti pe geam si nu vezi decat o prelungire a golului din tine? Cu cat ai mai mult timp liber, cu atat esti mai preocupat sa-l umplii, sa nu mai simti durerea ce se aduna proportional cu timpul care trece departe de Omul care te vrei, in bratele in care te doresti.. Si nu mai simti nimic decat neputinta de a te umple din nou: incerci, si pana sa mai incerci sa mai pui ceva peste, esti din nou gol.. un gol care macina, cateodata te intrebi ce mai are de macinat cand te stii gol, dar nu conteaza, intotdeauna mai gaseste ceva sa dizolve.

Un trunchi putred fara seva care-i dadea forta sa creada ca exista zambet dincolo de cerul si lumea gri careia ii spunem toti casa.

Ce mai ramane de facut? Unde te duci? Cu ce sa te umplii? Ce mai ai din tine? De ce nu mai poti zambi? Cine ai ramas? Cum te mai definesti? Ce mai e frumos in tine? De ce ai mainile asa de reci? Nu te mai gandi la zid.. Ai batut cu pumnii in el si ai smuls caramizi din el, l-ai hranit cu lacrimi..  el crestea pe partea cealalta. Nu ai putut nimic, niciodata. Poti sa faci lucruri incredibile. Bucura-te de ele. Macar incearca.

Si asteapta nerabdator sa-i deschid din nou si sa-i dau viata?

Era seara..  sprijinit de reclama prafuita trimiteam fumuri spre inaltul cerului, parca incercand sa ma ridic cu el, sa ma risipesc in ceva mai curat decat in autobuzul care nu mai venea sa ma poarte spre casa care parea mai departe decat imi puteam arunca mintea la ora aia mizerabila. Incepea sa se insereze, ca de obicei in septembrie (in cateva minute se stinge si urma de lumina care mai incalzeste fetele incruntate din jur, dar stiti asta, desigur). Pierdut in cateva ganduri gri, imi ridic privirea, un fascicul care nu prea mai percepe nimic zilele astea, si un gest neasteptat ma opreste. In fata mea imi zambeste si ridica mana, fluturand-o prieteneste deasupra parului gri si murdar, un om nebarbierit, cu cativa dinti lipsa, tusind cat sa nu-si dea duhul. Ma gandesc de unde-l stiu si cum de pare atat de bucuros ca ma vede. Omul isi pune mana la gura, mai tuseste de cateva ori, isi muta privirea de la mine si se aseaza pe trotoarul (banuiesc) rece. Opresc autobuze multe-multe, cat sa ia toata gloata care asteapta cuminte o salvare, chiar si pentru fumatorii bucurosi ca le-a venit randul sa se scurga spre orizonturi familiare, care abandoneaza pretioasele bete cu varf incandescent ce arunca raze rosiatice in praful care primeste o aura aproape mistica. Ca un cersetor pe o plaja de aur, omul meu sare de pe trotuar si isi impodobeste dupa fiecare autobuz degetele cu 3-5 comori proaspat castigate, tragand fum dupa fum din fiecare, cu o grimasa extatica, privind in jur si razand sincer, in gura mare. Ti-am zambit, om fericit..

Children of a Lesser God se inchide. Fara preaviz, fara prea mult zgomot si fara glorie. A aparut dintr-o nevoie de descarcare a unui univers preaplin si dispare intr-o coaja de nuca, mult prea incapatoare pentru ce a mai ramas in loc de suflet. Putea sa fie mult mai mult decat un blog cu cateva insemnari, putea sa fie expresia unei fericiri care sa inspire pe cel ratacit pe pagina asta.. putea sa fie multe. dar nu a fost.

Ramaneti cu bine, Copii ai unui Dumnezeu prea mic..

Cum smulg caramizile din el, urland in mine sa sfasii linistea ce m-a cuprins in sugrumare? Ma simti cum cutremur lumea sa il daram? Ma vezi cum il ud cu lacrimile mele sa-l macin? Ma mai simti in bratele tale? Acolo nu mai e decat o umbra rece.. o vaga mireasma de mine.. sau doar asta simti cand inchizi ochii si intinzi degetele inainte, sa simti sub ele caldura sufletului meu? Mainile tale trec prin zid, sa-mi cuprinda tampla.. sa ma traga dincolo de el.. dar numai mainile tale trec dincolo.. Ma auzi dincolo de zid..? Cum smulg caramizile din el..?

sa cuprinzi grauntele de lumina pe care il stii acolo dintotdeauna.. si incerci sa-l cuprinzi in palma, sa-l aperi de tot ce il macina.. sa-l atingi.. sa-l simti incalzindu-te ca atunci, demult, cand erai complet.. stii ca din el iti tragi toata puterea, tot zambetul curat pe care nu l-ai mai avut de-atunci de cand lumea ti s-a faramitat in praf negru si innecacios, cand grauntele ti s-a facut si mai mic si s-a infasurat in praful ce-l inconjura ca sa isi apere stralucirea.. o sufocare in durere si lipsa de caldura.. atunci cand nu l-ai mai vazut stralucind si ai crezut ca totul e pierdut.. cum sa-l aperi cand nu-i vezi stralucirea si nu ii simti bunatatea de sub cenusa ce-l ascunde ca sa nu se piarda? acum ca l-ai intuit il stergi de patura de tina si il strangi tare.. sa nu-ti mai scape.. si astepti.. e bine.. ti-e calda mana.. o aripa iese din amortire si bate usor aerul.. dar cealalta mana.. infrigurata si nemiscata.. cu degetele tremurand.. asteapta..

care se revarsa din ceea ce stiam mai frumos si mai pur in mine. O coaja atat de fragila mai apara esenta, incat e de ajuns sa suflii asupra-i si totu-i pierdut pe vecie.. Traim mereu cu impresia ca avem tot timpul din lume, sa traim, sa zambim si sa iubim.. Nu mai avem timp de dat, nu am avut niciodata, nu o sa avem niciodata.. suntem doar orbi in cautarea unui ciob de lumina, pe care il putem gasi si faramita incet, de bucurie ca l-am gasit..

Un ciot bine ascuns sub o patura de amintiri care par sa-l camufleze in totalitate, sa-l faca suportabil, un ciot care pare dizolvat in acceptare si totusi care apare cand simti ca nimic nu-ti poate tulbura binele care te invaluia si care te facea sa visezi ca viata iti este acolo unde ai vrea sa fie.. si cand apare te face sa te intrebi daca ti-l poti ierta vreodata, fie el real sau creat de propria ta viziune din momentul respectiv, un bolovan pe suflet pe care l-ai acceptat demult cu resemnare dupa cum constantele care te modelau la acel moment te ghidau in viata ce iti parea o proiectie infinita a momentului trecut, in care nimic, dar absolut nimic nu se va schimba.

Cea mai mare pedeapsa este cea de a purta mai departe greutatea cu resemnarea de atunci, desi hotararea din trecut nu mai este demult confirmata de prezentul din care isi trage esenta viitorul.. o sentinta auto-impusa, stramba ce limiteaza viitorul care iti trebuie neingradit de nimic pentru a deveni tot ceea ce poti fi.

Din cand in cand cazi pe ganduri, intrebandu-te cum ai ajuns in momentul unic si irepetabil in care te aflii.. in care apari suspendat, ca un specimen aflat sub propria-ti lupa. Incepi sa te gandesti la toate nodurile in care ai decis ca “da” ti se potriveste mai bine decat “nu” si cand ai fost sigur ca iti asculti propriile sfaturi.. o creanga cu ramificatii neurmate, scurte..cam cat vedeai daca te ridicai pe varfuri sa vezi cum ar fi daca ai fi luat-o la stanga in loc sa faci dreapta sau sa mergi inainte.. dandu-te cativa pasi inapoi, cat sa cuprinzi tot cu privirea iti pare o ramura.. cu varfurile retezate scurt, atent, migalos.. asa cum ai tunde un bonsai tare-tare indaratnic care insista sa se intinda in directii nepermise.

Cu cat cazi mai des sub propria lupa ai sentimentul ca schimbarea pe care ti-o impui incetul cu incetul este in ritmul tau, cat sa te poti obisnui cu noua ta definitie, o cantitate marginala de nou ce tinde spre foarte putin, sau in cazuri extreme spre zero. Daca, in schimb se intampla foarte rar si atunci numai din ratiuni total straine sinelui, in conditii vitrege, cu cat momentul ultimei priviri inauntru e mai indepartat, cu atat diferenta de nou gasita este coplesitoare.. diferentialul dintre ceea ce sinele stia despre imaginea sa si ceea ce reprezinta in acel moment este aproape imposibil de suportat. Cu totii suntem suma celor ce am fost si diferenta pana la cei ce vom fi..

Intr-adevar.. De ce? Cum poti considera un Dumnezeu mai mic? Ce termen de comparatie poti folosi? Ca si suflete suntem mereu incompleti, mereu in cautarea acelei farame care sa ne faca sa ne simtim Unul. O farama a carei dimensiuni difera de la o secunda la alta, pe planul fiecarui individ, o variatie continua in plus si in minus, in functie de momentul ales ca referinta. O copilarie lipsita de griji ar parea masura cea mai exacta a completitudinii sufletului. Atunci cand inocenta este tot ce ai, ceea ce te inconjoara este doar decorul implinirii de sine perceputa chiar inainte sa aflii intelesul conceptului. Pe masura ce te indepartezi de momentul asta de referinta, planul individual este din ce in ce mai invadat de efecte induse de mediul pe care incerci sa-l adaptezi realitatii tale interioare, un compromis intre ceea ce ai vrea lumea sa fie si ceea ce este.

Divinitatea nu exista de una singura pentru planul interior, ci numai ca si proiectie a sinelui dincolo de timpul perceput ca si existenta temporara si ca masura a increderii sufletului in esenta sa divina. De aceea, “sfarsitul lumii” nu soseste decat la nivel individual, ca si naruire a increderii in sine ca si parte a partii mai mari.. ca o inutilitate in micime dincolo de tot si toate .. ca o existenta care nu este justificata de nimic “relevant”.. Un copil al unui Dumnezeu mai mic..