Unforgivable Sinner

Un ciot bine ascuns sub o patura de amintiri care par sa-l camufleze in totalitate, sa-l faca suportabil, un ciot care pare dizolvat in acceptare si totusi care apare cand simti ca nimic nu-ti poate tulbura binele care te invaluia si care te facea sa visezi ca viata iti este acolo unde ai vrea sa fie.. si cand apare te face sa te intrebi daca ti-l poti ierta vreodata, fie el real sau creat de propria ta viziune din momentul respectiv, un bolovan pe suflet pe care l-ai acceptat demult cu resemnare dupa cum constantele care te modelau la acel moment te ghidau in viata ce iti parea o proiectie infinita a momentului trecut, in care nimic, dar absolut nimic nu se va schimba.

Cea mai mare pedeapsa este cea de a purta mai departe greutatea cu resemnarea de atunci, desi hotararea din trecut nu mai este demult confirmata de prezentul din care isi trage esenta viitorul.. o sentinta auto-impusa, stramba ce limiteaza viitorul care iti trebuie neingradit de nimic pentru a deveni tot ceea ce poti fi.

Drumul catre nicaIeri

Din cand in cand cazi pe ganduri, intrebandu-te cum ai ajuns in momentul unic si irepetabil in care te aflii.. in care apari suspendat, ca un specimen aflat sub propria-ti lupa. Incepi sa te gandesti la toate nodurile in care ai decis ca “da” ti se potriveste mai bine decat “nu” si cand ai fost sigur ca iti asculti propriile sfaturi.. o creanga cu ramificatii neurmate, scurte..cam cat vedeai daca te ridicai pe varfuri sa vezi cum ar fi daca ai fi luat-o la stanga in loc sa faci dreapta sau sa mergi inainte.. dandu-te cativa pasi inapoi, cat sa cuprinzi tot cu privirea iti pare o ramura.. cu varfurile retezate scurt, atent, migalos.. asa cum ai tunde un bonsai tare-tare indaratnic care insista sa se intinda in directii nepermise.

Cu cat cazi mai des sub propria lupa ai sentimentul ca schimbarea pe care ti-o impui incetul cu incetul este in ritmul tau, cat sa te poti obisnui cu noua ta definitie, o cantitate marginala de nou ce tinde spre foarte putin, sau in cazuri extreme spre zero. Daca, in schimb se intampla foarte rar si atunci numai din ratiuni total straine sinelui, in conditii vitrege, cu cat momentul ultimei priviri inauntru e mai indepartat, cu atat diferenta de nou gasita este coplesitoare.. diferentialul dintre ceea ce sinele stia despre imaginea sa si ceea ce reprezinta in acel moment este aproape imposibil de suportat. Cu totii suntem suma celor ce am fost si diferenta pana la cei ce vom fi..

De ce Children of a Lesser God..

Intr-adevar.. De ce? Cum poti considera un Dumnezeu mai mic? Ce termen de comparatie poti folosi? Ca si suflete suntem mereu incompleti, mereu in cautarea acelei farame care sa ne faca sa ne simtim Unul. O farama a carei dimensiuni difera de la o secunda la alta, pe planul fiecarui individ, o variatie continua in plus si in minus, in functie de momentul ales ca referinta. O copilarie lipsita de griji ar parea masura cea mai exacta a completitudinii sufletului. Atunci cand inocenta este tot ce ai, ceea ce te inconjoara este doar decorul implinirii de sine perceputa chiar inainte sa aflii intelesul conceptului. Pe masura ce te indepartezi de momentul asta de referinta, planul individual este din ce in ce mai invadat de efecte induse de mediul pe care incerci sa-l adaptezi realitatii tale interioare, un compromis intre ceea ce ai vrea lumea sa fie si ceea ce este.

Divinitatea nu exista de una singura pentru planul interior, ci numai ca si proiectie a sinelui dincolo de timpul perceput ca si existenta temporara si ca masura a increderii sufletului in esenta sa divina. De aceea, “sfarsitul lumii” nu soseste decat la nivel individual, ca si naruire a increderii in sine ca si parte a partii mai mari.. ca o inutilitate in micime dincolo de tot si toate .. ca o existenta care nu este justificata de nimic “relevant”.. Un copil al unui Dumnezeu mai mic..